Primul an…

Si repede a mai trecut un an, un an de Thomas.

Pe 26 Martie 2018 am renascut si am uitat foarte rapid tot chinul prin care a trebuit sa trec pentru a-l avea pe el. Imi lumineaza fiecare dimineata cu zambetul lui, cu rasul lui. Dumnezeu mi-a oferit un copil asa cum l-am visat: bun si vesel!

Va zic sincer: nu l-am iubit din prima clipa 🙂 Cand l-am vazut, am plans de emotie dar nu stiu, sentimentul acela de iubire de mama, inca nu aparuse. Nu stiu daca la toata lumea e la fel. Eu am simtit o eliberare. Mi s-a luat de pe umeri o greutate. Cat a fost la mine in burtica, stiam ca doar de mine depinde ca el sa fie sanatos. Acum, mingea era in terenul lui. In timpul sarcinii am fost foarte stresata iar dupa ce a venit pe lume…eram zen total. Ce microbi, ce bacterii, nu aveam nici o treaba. Eram atat de relaxata ca am suprins pe toti din jurul meu, mai ales dupa ce au vazut cat de stresata am fost in sarcina. Dar ma simteam libera. Si stiam ca de acum incolo totul va fi bine. Greul a fost pana l-a nascut, sau cel putin eu asa vedeam situatia.

Iubirea de mama la mine a venit pe parcurs, la inceput, pentru noi, el era precum o noua jucarie. Care dormea non stop si manca o data la 3 ore. Ieseam frumos in parc, el dormea in carut iar eu citeam o carte. Acuma? Pai am noroc daca stau 5 secunde sa ma salut cu mamicile din parc. Nu sta o secunda, trece de la o jucarie la alta, de la un copil la celalalt dar eu ma bucur pentru ca asta inseamna sa ai un copil sanatos: sa fie activ. Dragostea pentru el creste pe zi ce trece si am ajuns in punctul in care efectiv mi-as da viata pentru el daca mi s-ar cere si nu as avea nici un regret, ca sa intelegeti cam ce inseamna el pentru noi. Si pentru sotul meu este la fel, el fiind un familist convins. Spunea initial ca si-ar da viata pentru mine dar acum nu prea mai cred, m-a tradat cu fi-su 🙂 Dar e ok, nimeni nu poate intelege si nu poate explica dragostea unui parinte pentru copilul sau pana nu are un copil. Inainte sa-l am, credeam ca inteleg dar este departe de ce-mi imaginam eu.

Inainte dadeam sfaturi celorlalti: eu cand o sa fiu mama o sa fac X lucru sau nu crezi ca e mai bine daca faci asa? Imi dau seama ca felul in care gandeam eu, era total gresit. Nu aveam cum sa inteleg comportamentul unui copil pentru ca eu nu eram in postura de mama. Eram doar mama wanna be. Si eu ma uitam la copiii care erau in restaurante si schimbam mesele ca sa nu stau langa ei pentru ca faceau galagie si criticam parintii ca de ce nu au grija de ei. Adevarul e ca nu-i poti spune unui copil de 2 ani sa nu mai bata in masa daca tu acasa il lasi sa bata in masa. Ei sunt prea mici acum pentru a face diferente. De aceea eu acasa nu-l las pe Thomas sa faca multe lucruri iar sotul meu ma cearta. Eu nu vreau sa-mi fie rusine cand ies cu el la restaurant sau in public undeva. Incerc, atat cat imi permite varsta lui, sa-l invat niste lucruri elementare. Sa stranga dupa el, sa fie darnic, sa arunce servetelele la gunoi. Si pana acum am reusit cu succes. Am ajuns in punctul in care mancam in oras iar el strange tot inainte sa terminam ca sa se duca sa arunce la gunoi. Are o mare satisfactie cand face curat, nu stiu cu cine seamana 🙂

Eu nu sunt de acord cu e mic, nu are cum sa invete. E mic da dar are cum sa invete prin repetare. Ei imita tot, de aceea unii copiii sunt nervosi, vorbesc urat, iar altii ofera zambete celor din jur. Pentru ca ei asta vad acasa. Bine aici nu intra categoria de la 2 la 3 ani care sunt denumiti the terrible twos. Daca nu stiti ce e asta google it 🙂 Cu totii vom ajunge acolo.

La varsta de un an, i-am facut cadou lui Thomas o amintire. O sedinta foto si un album cu familia lui si va sfatuiesc sa faceti asa pentru ca timpul trece atat de repede si va veti uita cu drag la fotografii. Bine, asta pe langa petrecerea de un an despre care va voi vorbi intr-un alt articol.

Mai jos o sa va arat cateva poze din sedinta noastra.

De ce am scris acest articol? Ca sa va incurajez sa nu va lasati, sa nu abandonati visul vostru. Eu sunt tare mandra de realizarea mea. Da, Thomas este cea mai mare realizare a mea! Si cel mai frumos dar de la Dumnezeu. Poate va aflati in plin proces de stimulare sau cautati o clinica unde sa va duceti, totul e sa faceti ceva. Timpul nu asteapta, el doar trece.