2 ani de Thomas Alecsandru

Ce sa zic…azi 26 Martie este ziua puiului meu! A venit intr-o zi de Luni la ora 14 dupa ce deja se declansase natural travaliu.

Cezariana. 3.850 kg si 56 de cm.

Nota 10!

Ma credeti daca va spun ca imi amintesc perfect ziua aceea?

Evident cu o zi inainte am fost sa ma coafez :)) Nu stiu daca am mai scris dar mie mi-a fost frica sa ma spal acasa pe cap pentru ca, la inceput era panica aceea cum ca apa fierbinte afecteaza embrionul si deci 9 luni de zile de frica sa nu pierd sarcina, m-am spalat numai la coafor. Stiu, o prostie spuneti voi acum dar pentru o femeie care s-a chinuit 7 ani sa aiba un bebelus eram in stare nici la toaleta sa nu ma duc ar fi existat cea mai mica sansa sa afecteze ceva :))) Deci eram coafata, aranjata duminica seara si muream de nerabdare sa-mi cunosc copilul. Nu-mi era frica de operatie, voiam doar sa-l vad sanatos, pe picioarele lui, cum ar veni si sa stiu ca mi-am facut treaba!

Luni la ora 7 trebuia sa fim la Maternitatea Regina Maria pentru a completa toate actele pentru internare. Eram programata la ora 10. Ne-am dus la maternitate, ne-au transferat in salonul unde aveam sa stau cele 3 zile cat ramaneam internata si dai si asteapta. Si asteapta. Si asteapta. Cele care ati nascut cu dl doctor Rahimian stiti ca este painea lui Dumnezeu dar programarea nu este his thing. Pe la 10 vine o asistenta sa ma ia sa ma duca la terapie intensiva unde asteptai sa fi preluata in sala de nasteri. Mi-au pus o perfuzie cred ca era glucoza. Eram oricum lesinata de foame, nu mai mancasem de duminica seara. Si la terapie intensiva stai si asteapta din nou. Pana cand pe la ora 12 au inceput contractiile. La inceput era ceva usor ca o jena, ca la menstruatie. Intr-o ora efectiv ma zvarcoleam pe pat si intrebam politicos cam cat mai dureaza. Imi monitorizau contractiile, erau dese si cu intensitate mare, recunosc ca nu m-am uitat pe monitor pentru ca eram transpirata de durere. Am rugat asistentele sa-l sune pe medic sa-i transmita ca este solicitat la o nastere ­čÖé L-au sunat o data, a zis ca vine. Trece jumatate de ora, tot nu venise. Am chemat din nou asistenta si am rugat-o sa-i transmita dlui doctor ca eu ma duc singura in sala de nasteri, macar sa ma anestezieze cineva pentru ca simteam ca lesin de durere. Tin minte perfect momentul cand asistenta l-a sunat a doua oara si i-a spus: Dl Doctor, doamna Covaci vrea sa-si faca anestezia si se duce spre sala de nasteri :))

A spus ca ok, hai sa mergem. Aleluia.

M-au ridicat de pe pat si in momentul acela mi s-a rupt apa. Eram buimaca, nu stiam ce se intampla dar aveam dureri atat de mari incat visam la acul acela ce imi va fi injectat in coloana. Am ajuns in sala de nasteri, toata lumea echipata evident mai putin medicul meu :))) ma aseaza in sezut pe masa de operatie si in acest timp, anestezistul se pregatea pentru anestezie. Si a inceput sa curga anestezicul…Oooo happy day! Vine si medicul meu si il vad si pe sotul meu ca intra in sala de operatie. Voia sa asiste la nastere. Ulterior mi-a spus ca a fost cel mai groaznic lucru pe care l-a vazut in viata lui si a rezistat doat pentru mine ca sa nu ma panichez :))

Mi-au pus perdeluta deasupra burticii, au inceput sa dea cu betadina si au taiat. Au spus ca s-ar putea sa simt o presiune (nu am simtit), medicul aproape se urcase pe mine ca sa-l scoata pe Thomas. Stateam intinsa si ma gandeam cum va fi, va fi ca in filme? O sa incep sa plang? O sa-l iubesc din prima? O sa ma recunoasca? Atatea ganduri aveam in minte…

L-au scos si l-au pus alaturi pe masa. Plangea. Si lacrimi incepusera sa-mi curga pe obraji. Lacrimi de fericire, de eliberare. M-au parasit toate fricile.

Din acel moment eram mama. Mama de Thomas! Sotul meu era fericit si fara sa-mi dau seama mi-a varat pe deget un inel cu diamant, cadou de delivery, auzi la el :)) Pe moment nu am realizat, am vazut ulterior cand eram la terapie intensiva ca aveam un inel pe deget.

Copilul meu era si este perfect.

3 zile am avut salonul plin de prieteni, familie. Afara era florarie, acasa la fel. Toti stiau fericirea noastra.

Eu? Din momentul in care am inceput sa-mi simt din nou picioarele, nu simteam nici o alta durere, doar un disconfort la burta. Atat! Umblam de colo colo sa-mi vad copilul. Le sunam pe asistente sa mi-l aduca, sa ma uit la el, sa-l miros, sa-l magai!!

Nu pot sa descriu in cuvinte fericirea pe care am simtit-o cand s-a nascut el. Am simtit ca am un rost, un scop.

Si stiu de ce Dumnezeu m-a lasat 7 ani sa ma rog pentru el. Trebuia sa-l merit! Este un copil atat de bun, rade mereu, e ascultator, se joaca frumos, intelege cand il cert dar cel mai mult si mai mult imi place rasul lui. Il ador! Si cand vine sa ne ia in brate pe amandoi ca sa-l pupam…

Am scris acest articol cu lacrimi in ochi pentru ca imi dau seama cat de norocoasa sunt ca il am pe Thomas in viata mea si ca imi aduce atata bucurie. In fiecare zi ma invata cate ceva. M-a invatat ce inseamna sa iubesti cu adevarat si ce inseamna cand spui ca ti-ai da viata pentru cineva.

Nu am uitat toti anii in care m-am chinuit cu tratamente de fertilizari in vitro, ecografii, injectii cu hormoni in burta. Dar le-am ingropat undeva acolo in creierul meu si ma gandesc numai ca a trebuit sa trec prin tot procesul acela dureros pentru a ajunge aici acum. Am fost ambitioasa si nu am renuntat pe parcurs. Desi de multe ori spuneam ca nu mai pot!

M-am lungit cu articolul si desi as mai fi avut multe de scris as vrea sa inchei spunandu-i copilului meu La multi ani si iti multumesc ca m-ai facut mama!

Share: