Sentiment de vinovatie

Nu am mai scris de vreo 3 luni pentru ca m-a macinat un sentiment de vinovatie si nu ma puteam obisnui cu acest sentiment, a fost ceva nou pentru mine si nu am mai simtit sa scriu, insa ieri, cineva mi-a dat curaj din nou sa scriu aici.

In decembrie, cand am fost sa fac ultimul ebriotransfer cu ultimul meu embrion congelat, au inceput sa iasa la iveala anumite sentimente, destul de ciudate.

Cand ne-am intors in Romania, in bratele lui Thomas, am inceput sa ma gandesc oare cum va fii cu doi? Oare o sa-i iubesc la fel? Dar Thomas? Va simti ca trece pe locul doi? Cum o sa dormim? Unde va dormi noul copil? Cum facem cu iesitul in parc? Cu mancarea. Dulapul. Cum fac cu hainele?

Aveam atatea atatea intrebari (idioate) si incepusem sa ma simt vinovata pentru ca ii fac asta copilului meu. In mintea mea, s-a conturat aceasta idee cum ca, nu ma voi putea imparti intre doi si prin urmare unul dintre ei va avea de suferit si acela ar fi fost Thomas. Si eram atat de dominata de aceste ganduri incat nici nu ma mai puteam gandi la altceva.

Cu Thomas situatia a fost total altfel, nu ma gandeam la nimic, doar speram la un rezultat pozitiv. Acum de ce nu am putut face la fel? De ce m-am lasat afectata de gandurile astea? Ca de obicei, am tinut pentru mine, nu am spus nimanui si m-au ros pe interior toate simtirile acestea. Acum imi pare rau ca m-am lasat afectata de ele, imi dau seama ca a fost o prostie din partea mea dar pe moment nu ma puteam linisti. Nu puteam sa ma focusez pe ceea ce conteaza cu adevarat.

Daca gandesc altfel acum? Pff greu de spus. Stiu ca imi doresc inca un copil, stiu ca probabil voi mai incerca o alta fertilizare in vitro si va trebui sa lucrez mult cu mine pentru a nu ma lasa din nou afectata.

Citesc mereu carti de dezvoltare personala pe care le aplic in viata de zi cu zi. Cu toate astea, desi eram constienta ca nu era in regula ce simteam, nu am putut schimba directia gandurilor mele.

Regret.

Dar imi asum. Gandurile ne influenteaza atat de mult, nu aveti idee. Singuri ne putem imbolnavi si singuri ne putem vindeca.

Vreau sa cred ca sunt in drum spre vindecare.

Sunt o gramada de familii cu mai multi copii si nu i-am auzit cu astfel de sentimente. Cumva cred ca gasesti un echilibru. Si ca dragostea nu se imparte doar se mareste.

Aveti vreun sfat sa-mi dati? Ati trecut prin asa ceva in timp ce voiati sa aveti un al doilea copil?

Cumva mi se pare ca gandurile mele sunt in antiteza cu actiunile mele, ceea ce nu este normal.

Dar stii cum se spune, primul pas spre vindecare este constientizarea!

Nu pot spune cand o sa ma apuc din nou de un tratament pentru ca de data asta va trebui sa o iau de la zero. Din nou injectii in burta, drumuri catre Spania, punctie, analiza genetica pe embrioni si multe multe emotii.

Poate va fii mai usor, avand deja experienta celorlalte fiv-uri.

Pana una alta, vreau sa va spun ca m-am intors and I am here to stay!